O zi in oglinda nemuririi

Bizz, bizz, biiiizz, biiiiiiizzz. Alarma telefonului pusa in vibrator ma readuce la realitate. E ora 5 si jumatate. Deschid un ochi cu greu. In acest timp creierul trimite deja ordinele : « Ia hainele si ieşi incet din camera, sa nu il trezesti. Inchide uşile fara zgomot. Să fii gata in 15 minute. Pune ceaiul la infuzat. Vezi ce mesaje ai primit. »
Deschid si celalalt ochi. Ies incet din pat, iau telefonul şi hainele şi ma strecor tiptil din camera. "Oare cum e vremea afara? Unde am pus menta?" Gesturile vin de la sine, sînt pe pilot automat. Beau ceaiul in timp ce citesc mesajele colegului din echipa de noapte, Cristi. A avut necazuri cu un izolator montat pe dos chiar la inceputul liniei, asa ca semnalul de hiperfrecventa nu ajungea la satelit; mecanicul echipei a fost absent deci nu a putut avansa. In schimb a triat documentele si a facut copiile pentru dosarele clientului.

De cind au aparut telefoanele mobile si s-au generalizat in masa, nu mai avem sfertul de ora impreuna, echipa care pleaca si cea care vine, ca sa schimbam informatiile si sa predam stafeta. Ne robotizam si mai tare. Vorbim cu colegii prin mesaje verbale sau scrise. Ordinele inginerului si ale sefului sint si ele lasate pe mail. Un aparat pe care il purtam la briu in permanenta alerteaza echipa de securitate in cazul in care se gaseste la orizontala, inseamna ca am cazut. De fapt chiar asa ii e numele : « Om mort »
Sint gata de plecare. Cele 15 minute sint deajuns pentru rutina zilnica de dimineata. Prefer sa ma grabesc dimineata si sa am mai mult timp pentru somn. Ma uit in oglinda si un chip obosit si trist imi raspunde la zimbetul pe care il credeam gales. Ridurile din colturile gurii il transforma in grimasa.

Am ajuns la servici. Parchez masina inafara incintei, la una dintre parcarile pentru personal. Scot cartela cu care ma identifica reteaua informatica si care imi deschide, una dupa alta, portile rotative din otel. Strabat mai multe corpuri de cladiri pina ajung in incinta cladirii in care lucrez. Las geanta si pardesiul la birou, pun telefonul in buzunar. Ma grabesc sa ajung in sala alba la 6 fix. Trec prin sas, apoi in vestiar, imbrac halatul, calota si papucii de hirtie plasticata, apoi in celalalt sas si intru in sala alba in care particulele de praf sint numarate si tinute sub control, ca si umiditatea aerului. La picioare am protectiile de electricitate statica pentru a indeparta orice stres echipamentelor electronice ce vor pleca in spatiu, unde nimeni nu va mai putea sa le repare daca au vreo problema. Asadar problemele sint excluse. Nu se trece cu vederea nici cea mai mica eroare.

In timp ce colegul mecanic remonteaza inversorul buclucas, eu pregatesc bateria de teste automate pentru verificarile de rutina ale satelitului. Echipa de informaticieni a lucrat pentru optimizarea testelor, se pot derula pina la trei sute pe ora. Performanta satelitului este masurata de mai multe ori, pe misiunea standard si pe cele de auxiliare, in aer liber si in atmosfera spatiala recreata in clopotul de vid termic.

S-a ridicat valul noptii, e ora 8. Pentru mine totul este neschimbat, sub neoanele reci din sala alba. Ma suna Marian sa ma intrebe daca eu sint cea care va lua copilul de la cresa. El are o sedinta pina tirziu. Pina la urma vom discuta la o cafea in pauza de la ora 10, ca sa nu treaca inca o zi in care sa ne intilnim doar in pat.

Marian lucreaza si el la uzina de sateliti. Se ocupa de proiectarea si echiparea statiilor la sol care urmaresc satelitii in orbita. A fost tehnician si el si a avansat inginer prin niste cursuri facute in timp ce lucra simbata si duminica- dupa cum spuneam, totul este optimizat aici, echipele se schimba zi si noapte, sapte zile din sapte, pentru satelit. Ca la spital. Doar ca pacientul nostru este unul important, un VIP, caruia i se dau toate onorurile. Sintem in serviciul unei masini. Cine spunea ca robotii ne vor fi servitori ?! Deocamdata noi sintem cei ce ii servim.

Trece ora 10. Nu pot pleca de linga satelit, este in testari si nici un coleg nu e liber ca sa ma inlocuiasca cit timp as pleca in pauza. Satelitul nu poate fi oprit acum, am pierde prea mult timp ca sa ajunga din nou la temperatura optima de functionare. Ii scriu un mesaj lui Marian ca sa nu ma mai astepte degeaba. Testele se succed cu rapiditate, ochii mei urmaresc pe multiplele ecrane ale aparatelor de masura ca totul se petrece conform procedurii.
Chiar daca gindurile mele zboara in directii diferite, am imprimata pe retina curba pe care trebuie sa o vad la fiecare test datorita experientei. Creierul si corpul omenesc sint doua masini extraordinare ale caror taine stiinta inca nu le-a descoperit decit partial si sumar. Mai ales legatura intre spirit si corp. Ordonarea informatiilor, stocarea si destocarea lor, ok : un computer. Dar trecerea de la gindul : « priveste ecranul VNA (Vector Network Analyzer) si analizeaza curbele masurate » si actiunea de a privi, de a compara fiecare curba cu precedentele vazute la acelasi test, cu parametrii integrati si analiza reala intre ceea ce se petrece fizic sub ochii mei si ceea ce vad cu ochii mintii este un computer cu mult mai puternic decit tot ceea ce este inventat azi. Si asta se face fara ca eu sa mai fiu constienta de fiecare actiune. Totul este « de la sine », corpul meu stie ce este de facut, are si el o memorie proprie. Sint mai performanta decit cel mai sofisticat computer. Dar devin la rindul meu o masina de calcul. Timpul meu este numarat in fiecare moment. « Time is money » spune americanul. Timpul este viata, as spune eu. Am devenit o masina si mor cite putin in fiecare zi in care devin mai mult robot.

Acum zece ani, in timpul studiilor de licenta in electronica, visam sa lucrez in mediul spatial, sa trimit in spatiu o parte din mine, din realizarile mele, obiecte pe care le-am atins, le-am facut sa functioneze, care aproprie un capat al pamintului de celalalt, fara sa mai existe limite.
Trimiteam scrisori de prezentare in fiecare luna, si cu fiecare raspuns negativ primit aveam senzatia si mai clara ca intr-o zi am sa reusesc. Nu a fost niciodata nimanui usor sa isi realizeze visul, imi spuneam : « Am sa reusesc, am sa rastorn muntii daca trebuie, pentru asta » . Si continuam sa trimit scrisori de prezentare, punind in fiecare cite putina speranta si mai mult noroc. Intr-o buna zi, in vara anului 2000, am ajuns sa dau interviu. Si l-am luat ! Cel mai important examen din viata mea ! Ce fericire, ce sperante de reusita si ce viata profesionala interesanta se prezentau inaintea mea... Pluteam intre vis si realitate, caci acum se impleteau una cu cealalta.

Anii au trecut, lucrul la uzina de sateliti s-a dovedit a fi un job oarecare in industrie, unde cel mai important e sa tii termenul de livrare cu orice pret, sau, mai bine zis, cu pretul sanatatii noastre fizice si mentale.

Am devenit robotul muncii. Totul in mine se razvrateste. Vreau sa imi traiesc viata mea, sa ma regasesc, sa traiesc din nou cu si din pasiune. Nu e nicidecum ceea ce fac azi. Mi-am vindut sufletul si trupul pentru bani. Pentru ca sint bine platita am continuat sa lucrez aici si chiar daca dezamagirile au venit lant, dupa numai doi ani. Nu mai era nici ambianta tinereasca si glumeata de la inceput, fiecare era ingrijorat sa reuseasca sa termine lucrul la timp. Nimeni nu mai avea timp si chef de bancuri. Nu mai mergeam, gloata vesela, in pauza de masa. Fiecare pleca cind avea un timp mort, era momentul sa dea echipamentul ba la control, ba la cablaj, ori il punea in etuva si il baga in ciclu termic. Grupurile acuma erau de cite doi, trei, mergind rapid sa infulece.
Sa nu mai spun despre problemele tehnice pe care le rezolvam odata in echipa... Acum singura posibilitate de a fi remarcat de catre sef pentru a avea o marire de salariu este aceea de a arata ca ceilalti colegi sint mai putin bine pregatiti, ca fac mai multe erori, asa scapi si de critica erorilor proprii. Mie nu mi-a placut niciodata sa birfesc colegii. Ori merit marirea salariului pentru efortul depus, ori nu. Nu e vorba aici de o atentie, o maslina. Si in nici un caz nu imi voi improsca cu noroi colegii. Deocamdata nu au reusit sa imi bage mizeria lor pe git, eu inca pot sa gindesc.
Continui testele in timp ce trec in revista viata mea trasa la tipar : job, casa, familie, masa, consum. Alerg dupa timp. Sint prizoniera, inchisa in cusca compromisului : un job care plateste bine, bine vazut in societate, invidiat, perfect pentru adormirea constiintei. Este ora prinzului. Vreau sa ma misc, sa ies din atmosfera asta poluata de ginduri trist de lucide. Pun satelitul pe OFF. Asta inseamna ca testarile pe care le fac in schimbul meu s-au terminat, pentru ca nu voi mai avea timp sa demarez un nou set. Voi avea o bila neagra. Asta e. « C’est la vie », parca asa ziceam cind eram copii.



_ Mami, am ajuns acasa ! ma trezeste vocea Anei ce tocmai a intrat pe usa. Este ora 6 seara, deci, ora cind se intoarce acasa dupa afterul de la scoala.
Iar am visat ca sint la munca ! Ce mai gaselnita. De un an stau in pat fara sa ma pot misca si eu visez de job, in loc sa visez ca alerg pe o pajiste cu maci sau ma catar pe munti, ori inot in mare, orice altceva, dar sa fie placut, nu stresul de la job.
Da, as fi plecat de la jobul asta care nu mai are nici pic de interes pentru mine, dar ce sa fac cu creditele de la casa, masina ? Nu e decit o solutie : mersul inainte. Sau sa ma duc in creierul muntilor si acolo traiesc printre animalele salbatice, sau printre oi. Asta e buna, ce idei idioate ...

Cind ma gindesc la acele zile care semanau perfect una cu alta, si au fost atit de multe incit s-au transformat in ani, imi dau seama de ce am ajuns aici astazi. Mintea si corpul meu mi-au dat semnalele de alarma dar eu nu le-am ascultat. Am fost marioneta perfecta. Conformismul a cistigat. Iar contradictia intre ceea ce gindeam si ceea ce faceam a dus la ruperea echilibrului. Boala aceasta a adus cu ea timpul de gindire pentru a trece in revista a tot ceea a fost si a subliniat greselile, una cite una. Apoi, pentru fiecare semnal de alarma, mi-a aratat unde am gresit si ce a generat faptul ca nu l-am luat in seama. Mai ciudat e ca la analizele de risc la job am fost totdeauna experta, iar pentru mine am esuat jalnic, asta ma intristeaza.
Eram foarte departe de adevar si de ceea ce imi doresc cu adevarat. Gindeam prin prisma societatii de consum care te leaga cu lanturile invizibile ale servitutii si exploateaza frica de a nu avea indeajuns, frica de a fi in insecuritate materiala sau afectiva.
Cum spune Platon, trebuie sa iesim din propria inchisoare, din propria caverna, pentru a trai in realitatea inconjuratoare, nu in iluzia manifesta in care sintem.
Acum am timp sa gindesc la un alt mod de viata, sa fac planuri, sa incerc sa ma ridic asa subreda cum am devenit. Nu mai este cale de intors, oricum. Am deschis ochii si am realizat ca totul este o minciuna. Am realizat ca traiesc pentru a munci si muncesc pentru a avea. Si cu cit am, cu atit sint alte miraje care ma atrag, alte obiecte care imi trimit mesaje subliminale ca sa le cumpar. Scuza creditelor este, cum spun, doar o scuza. Pe linga ele sint multe alte lucruri care pot fi, daca nu suprimate, atunci vazute din alt punct de vedere si ameliorate. Sigur, nu este usor sa renunt la facilitati, la placerile de moment, cind cumpar o haina ori un bilet de avion pentru o destinatie paradiziaca. Dar pot sa pun in balanta acum, in functie de importanta lucrurilor, sa aflu ce este absolut necesar pentru a trai confortabil- o casa, masa, familia si prietenii sa fie aproape- si ce este doar iluzia starii de bine, de fericire. Pentru asta a trebuit sa ajung sa fiu tintuita in pat, cu imposibilitatea de a fugi de realitate, asa cum faceam pina acum, am ajuns sa imi dau seama ca trebuie sa lupt cu mine insami ca sa ating armonia intre suflet si constiinta.
Astazi hotarasc sa merg pe un drum nou, desi cunoscut caci am mers pe linga el toata viata. Astazi abia inteleg sensul expresiei « traieste clipa » . Astazi am sa ma las ghidata de intuitie si am sa o iau incotro ma duce drumul. Astazi sint fericita si multumita de viata pe care o am si de experientele pe care le-am trait si continui sa le traiesc. Astazi e tinta, nu ieri si nu miine. Namaste.